Revoluţia violenţei

De la adăpostul cald al apartamentului din Galaţi ăndrăznesc să aştern câteva rânduri despre ceea ce s-a întâmplat până acum la Bucureşti. Asistăm la nişte evenimente contradictorii. Pe de oparte avem revolta necesară şi firescă a celor care s-au săturat de minciuna şi bătaia de joc arătate de actuala guvernare şi, pe de altă parte, izbucnirea nefiresc de violentă a unor indivizi care nu îşi au locul între manifestanţii din Piaţa Universităţii. Mulţi comparau evenimentele de la noi cu cele din Egipt, Libia sau Siria... Probabil trăiau în cu totul alt loc, nu în România. Sau cu evenimentele din decembrie 1989. Greşit ! În 1989, cei care protestau nu îşi ascundeau feţele sub o cagulă sau o glugă, pur şi simplu protestau din toată inima contra unui dictator şi a unui sistem care-i asuprea de câteva decenii. Acum, oamenii simpli au ieşit în stradă singuri. Fără chemarea partidelor politice (fiecare partid a fost al guvernare şi a contribuit la gaura în care suntem acum), fără chemarea sindicatelor corupte. Au ieşit să protesteze paşnic. Din păcate, mai mulţi tineri euforici au ales să facă altceva: să spargă capete, să dea foc la oameni, să vandalizeze sau să fure. Unii spun că sunt ultraşi de la galeriile de fotbal (în nici un caz galerii sportive, nu au nimic în comun cu sportul), alţii spun că sunt tineri studenţi la Academia de Poliţie... E un haos informaţional total în media, fiecare televiziune dă o anumită imagine a protestelor, puţini sunt obiectivi. Ce rezolvă un huligan care arungă o cărămidă în capul unui jandarm sau, aşa cum s-a întâmplat, în capul altui protestant ? Nimic. Violenţa nu rezolvă nimic. Asta nu înseamnă că nu putem protesta paşnic.